Va invit sa descoperiti o particica din "raiul" de pe pamant.
Manastirea Hadambu, aflata la doar 30 km de Iasi, dar pe care am descoperit-o abea acum (mai exact de ziuna onomasticii mele pe 29 iunie 2009 de Sf. Petru).
Sper ca fotografiile mele sa va determine sa vizitati acest colt de Rai
Mănăstirea Hadâmbu este o mănăstire ortodoxă din România situată în satul Schitu Hadâmbului din comuna Mironeasa. Mănăstirea se află la o distanţă de 30 de kilometri faţă de municipiul Iaşi şi a fost ctitorită de boierul grec Iani Hadâmbu în anul 1659.
Scurt istoric
Din unele documente domneşti aflăm că, în anul 1659, voievodul Gheorghe Ghica (1658-1659) i-a dăruit boierului grec Iani Hadâmbu, fost chelar, un loc "în pădurea Iaşilor, la Dealul Mare", pentru a construi o biserică cu hramul "Naşterii Preacinstitei şi Născătoarei de Dumnezeu". De asemenea, boierul primise şi alte câteva proprietăţi de pământ, printre care şi proprietatea pe care este situată mănăstirea. Boierul Iani Hadâmbu a primit această proprietate cu scopul de a reînnoi o veche bisericuţă de lemn din secolul al XV-lea, având hramul "Sfântul Ierarh Nicolae".
Pisania care este scrisă în slavona veche, dăltuită în piatră şi situată deasupra uşii de la intrarea în biserică, glăsuieşte următoarele: Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, a reînnoit şi făcut această biserică dumnealui Iani Hadâmbu în pădurea Iaşilor din Dealul Mare unde este hramul Precistei şi Născătoarei de Dumnezeu în zilele lui Io Ghiorghe Ghica Voievod, în anul 7169 (1659), septembrie 8.
Mănăstirea care s-a numit "Hadâmbu", după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica şi zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortăreţe, datorită acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii şi tătarii, prădând mănăstirile.
Mănăstirea este un monument reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea. Biserica mănăstirii, purtând hramul "Naşterea Maicii Domnului", este de proporţii reduse şi prezintă un plan mixt, ea caracterizându-se prin diferite amenajări defensive. Ea este consolidată din piatră brută şi are pereţii cu chenare gotice. Zidul de incintă are un plan rectangular, fiind prevăzut la colţuri cu turnuri circulare, specifice construcţiilor cu funcţii de apărare (cetăţi) din acea vreme.
De-a lungul existenţei sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului şi vicisitudinilor istoriei. Aici au vieţuit mai multe generaţii de călugări greci până în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), când a fost dată legea secularizătii averilor mănăstireşti (1859-1860). În urma acestei legi, monahii greci au fost obligaţi să părăsească mănăstirea.
Complexul monahal a rămas în părăsire, fiind găsit într-o stare de degradare prîn anii '30 ai secolului al XX-lea de către marele istoric Nicolae Iorga. Acesta aflase aici un zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var, care înconjura biserica Hadâmbului, de la care se vedea, între copaci, acoperişul de şindrilă spartă, loc tocmai bun pentru şcoală.
Abia în anul 1937 Mănăstirea Hadâmbu redevine vatră de spiritualitate monahală, aici stabilindu-se primii călugări români, păstoriţi de părintele Ieromonah Iov Mazilu (1891-1974). Aceştia au reparat acoperişul bisericii, au reparat bolta bisericii şi au consolidat o parte a zidurilor bisericii, cu cărămidă, ceea ce se vede şi în zilele noastre.
Nici călugării români nu au stat prea mult, deoarece în anul 1960, în urma unui decret, sunt daţi afară din mănăstire. Când a vizitat aceste locuri în anul 1976 în vederea înscrierii schitului în monumentalul „Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească”, reputatul istoric de artă Vasile Drăguţ a găsit aici un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea, cu o biserică de mici dimensiuni, turnul porţii servind şi de clopotniţă, plus construcţii anexe aflate în ruină.
Renaşterea complexului monahal
Biserica nouă
Aflată pentru a doua oară în părăsire pentru o perioadă de 30 ani de această dată, Mănăstirea Hadâmbu a fost redeschisă în anul 1990, când, din încredinţarea IPS Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a fost numit ca stareţ al Mănăstirii protosinghelul Nicodim Gheorghiţă. De atunci, s-a construit un corp de chilii şi s-au făcut multe îmbunătăţiri gospodăreşti.
A fost construită o nouă biserică de mari dimensiuni cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, care a fost realizată în stilul tradiţional ştefanian. Ea a fost pardosită cu marmură de Ruşchiţa, prelucrată în atelierele de la Holboca - Iaşi. Biserica a fost pictată în tehnica „al fresco” de către maestrul Vasile Buzuloiu din Bucureşti, pictarea fiind continuată de ucenicul său, Vasile Gheorghiţă.
Noua biserică se remarcă prin dimensiunile sale mari, fiind plasată în vârful Dealului Mare de unde domină priveliştea şi se asamblează perfect cu peisajul din jur. Demisolul bisericii a fost amenajat ca paraclis, fiind pus sub protecţia Sfântului Ierarh Nicolae, praznic celebrat în ziua de 6 decembrie a fiecărui an.
Un alt element component al ansamblul monahal de la Mănăstirea Hadâmbu este clădirea arhondaricului, proiectată de arhitectul Bogdan Negoiţă, care se distinge prin proporţiile sale monumentale şi prin aspectul său palatinal. Acoperişul a fost realizat de către meşteri din satul Oglinzi - Neamţ, iar învelitorile clădirilor, din tablă de cupru, au fost executate de meşterul Ion Lică şi de ucenicii săi din Târgu Neamţ. Fiind de proporţii foarte mari, arhondaricul dispune de un număr mare de locuri de cazare, având posibilitatea să adăpostească un număr de 500 pelerini.
Arhondaricul
Printre realizările care au avut loc la Mănăstirea Hadâmbu după redeschiderea sa menţionăm monumentalul edificiu al arhondaricului, stăreţia veche, agheasmatarul, trei fântâni şi împodobirea cu pictură şi mobilier a bisericilor, toate fiind realizate cu cheltuiala exclusivă a credincioşilor (donaţii şi sponsorizări), printre care şi a unor distinse personalităţi şi oameni de afaceri din judeţele Iaşi şi Suceava, printre care şi deputatul social-democrat Valer Dorneanu. Cele trei clopote au fost lucrate la Cernăuţi, fiind donate de câţiva credincioşi din raionul Crasna, o localitate situata nu departe de Vicovul de Sus - Suceava.
Mănăstirea şi-a mărit de cel puţin trei ori suprafaţa pe care o deţinea cumpărând terenurile localnicilor din apropiere, în prezent având în jur de 5 hectare de pământ. Vizavi de curtea Mănăstirii, pe Dealul Mare, urmează să fie construit un azil de bătrâni.
În ziua de 22 ianuarie 2003, la ora 19,30,a izbucnit un năprasnic incendiu la Mănăstirea Hadâmbu, în care au ars 28 chilii. În acest incendiu a murit tânărul Nicuşor Leuca, de 17 ani, originar din Vicovu de Sus - Suceava, care de copil frecventa mănăstirea, aşa după cum a comunicat un bun cunoscător al locurilor, scriitorul Claudiu Paradais, unde, de câte ori venea îşi îndeplinea, cu mare conştiinciozitate, ascultarea de paracliser, năzuind să devină el însuşi monah aici. Toată casa s-a transformat în scrum, inclusiv cărţile şi obiectele bisericeşti adăpostite într-o magazie, cu excepţia Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni [3]. Din cauza drumului greu accesibil, a poleiului de pe drumul forestier şi a înclinaţiei pantei, cele trei autospeciale cu apă au ajuns cu greutate după două ore de la izbucnirea incendiului. Din primele cercetări efectuate a reieşit că incendiul a pornit de la supraîncălzirea unui coş de evacuare, care nu a fost protejat termic. Această tulburătoare experienţă umană este exprimată îndeobşte în Jertfa Zidirii, valabilă la români şi în Balada Meşterului Manole, dar şi în legenda întemeierii Mănăstirii Putna.
În prezent, la Mănăstirea Hadâmbu vieţuieşte o obşte de 10 călugări, care împleteşte rugăciunea cu activităţile gospodăreşti. Pelerinajele la mănăstirea de hram (8 septembrie) atrag aici mii de credincioşi.
Obiecte de cult
Printre obiectele de cult renumite ale mănăstirii se distinge în mod deosebit prin densitatea sa picturală şi prin atmosfera gravă pe care o degajă Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, considerată ca fiind făcătoare de minuni. Această icoană a fost pictată în anul 1938 de catre preotul romaşcan Octavian Zmău şi donată schitului de ieromonahul Iov Mazilu, egumenul acestui schit. În anul 1960, schitul a fost închis, iar icoana nu a mai văzut lumina zilei timp de 32 de ani. După redeschiderea mănăstiri în anul 1992, icoana a fost găsită în fosta catapeteasmă a bisericii.
Ulterior, această icoană a fost ferecată în argint de către meşterul Ion Contfas din oraşul Târgu Neamţ. Coroanele Mântuitorului şi Maicii Domnului sunt din aur, decorate cu pietre preţioase, rubine, safire şi smaralde, ele fiind donate de familia Constantin, Roxana şi Elena Amarinei din Piatra Neamţ.
Din această icoană a izvorât în diferite ocazii mir. În duminica Bobotezei anului 1992, pentru prima dată ochiul drept al Maicii Domnului a lăcrimat, apoi în anul 1993, în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, din umărul drept au curs trei picături de mir. În data de 22 februarie 1995 a curs mir din mitră, mir care a stat la vedere aproape două săptămâni. După cum spun cei care frecventează regulat mănăstirea, de atunci curge mir aproape săptămânal. În ziua de duminică, 20 august 1995, a curs mir continuu, timp de circa 7 minute. În vara şi toamna anului 1998, a curs mir atât din chipul lui Iisus, cât şi din veşmintele Maicii Domnului. Pentru a o proteja de deteriorare, icoana a fost îmbrăcată în foiţă de aur şi s-a amplasat un paravan protector din sticlă.
De asemenea, şi din Icoana Sfântului Ioan Botezătorul izvorâşte mir. Această icoană a fost donată bisericii de către soţii Gabriela şi Sabin Drânceanu, odată cu instalarea unei noi catapetesme. Icoana a vărsat pentru prima dată mir de Bobotează, după slujba Sfintei Liturghii, în data de 6 ianuarie 1999, la ora 12. Apoi, acest lucru s-a repetat trei zile mai târziu, la data de 9 ianuarie.
Aleea spre lacul manastirii
Postări
